Revista PSIHO-DADUM

Repere psihoterapeutice – suferința în relații

„Iubirea vindecă, dar nu poate vindeca cu forţa, până la iubire drumul e lung.

Nu e vorba că o mamă nu vrea să-şi iubească propriul copil, ci că nu poate.

Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înşelat.

Oamenii traumatizaţi au învăţat să supravieţuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate sentimentele, nu doar pe cele dureroase.

Şi-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva.

E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice şi sentimentele.

Au decis asta cândva, inconştient, ca să poată supravieţui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esenţial.

Problema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou uşa iubirii, ci că, dacă o deschid, o dată cu dragostea intră şi toată spaima şi suferinţa veche, pe care o izolaseră acolo.

Şi atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.

Dragostea nu doare, de fapt.

E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dragostea, dacă se deschid, riscă să simtă şi suferinţa veche pe care au pus cândva capac.

Dar trebuie să ai curajul să laşi toate acele sentimente să iasă la iveală, să le înţelegi, să faci curăţenie şi apoi să iubeşti din nou.

E valabil şi în cuplu, dar şi în relaţia mamă-copil. Copiii reuşesc în mod straniu să zgândărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detaşează şi nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinţilor pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.” Dr. Franz Ruppert

Dr. Franz Ruppert e psihoterapeut, profesor de psihologie la München și, de mai bine de două decenii, se dedică studiului traumei, al depresiei şi tulburărilor psihice grave. “Metoda Constelaţiei Identităţii”, expusă în detaliu în cărţile sale, pleacă de la ideea că o mare suferinţă afectează nu doar pe cel care o trăieşte, ci şi pe cei din jur şi chiar pe urmaşii urmaşilor acestora.

Citiți întreg interviul, găsit in http://www.formula-as.ro/2017/1248/asul-de-inima-45/prof-dr-franz-ruppert-bolile-cu-foarte-putine-exceptii-isi-au-cauza-in-relatiile-noastre-21691

Advertisements

Dependenta-codependenta sau despre cum rejucam modelul nefericit din copilarie

Ce este codependenta?

Nereusita de a ne identifica si contine sentimentele dificile, compensata prin incercarea de a exercita controlul asupra oamenilor, a obiectelor sau a evenimentelor exterioare este numita codependenta.

Daca in copilarie am fost fortati de context sa ne amortim propriile nevoi si sentimente pentru a face fata unui parinte dificil sau persoanei in a carei grija am fost, suntem pregatiti pentru codependenta, un model de lunga durata, prin care, adulti fiind, cautam in mod repetat sa obtinem dragoste si recunoastere de la persoane ce se dovedesc a ramane totusi indisponibile si incapabile sa ne implineasca aceste nevoi.

Ceea ce se intampla este ca retraim iar si iar lipsa, nefericirea, golul.

Practic rejucam in vietile adulte modelul din copilarie pentru ca ne este foarte greu sa recunoastem cat de disfunctional este acel model, iar trecerea timpului nu vindeca codependenta. Maine nu va fi mai bine, iar fericirea si implinirea se indeparteaza si mai mult daca noi insine si cei din jurul nostru nu rupem cercul vicios al codependentei in care traim.

Cand suntem codependenti, practic suntem dependenti de persoane, de anumite comportamente, de anumite obiecte.

Cand suntem dependenti de persoane, sentimentul identitatii personale – „cine sunt?”, este foarte diminuat, inabusit si aproape eliminat de personalitatea si problemele celuilalt. Incercand sa observam cum ne consumam timpul si energia putem descoperi cum incercam fie sa-i schimbam pe ceilalti, fie cum incercam sa ne conformam dorintelor celorlalti.

In cazul dependentei de comportamente observam ca acestea sunt impinse la extrem, sub forma tulburarilor de nutritie (anorexia, bulimia, obezitate), a dependentei de sex, a obsesiei de a muncii, a nevoii de nestapanit de a cheltui sau de a economisi exagerat, a unei atitudini exagerat de rigide ori moraliste, a unei manii de spalare a mainilor, a unei obsesii pentru jocurile de noroc, a unei furii adanci, a consumului de alcool, tutun sau droguri, a unor casatorii repetate cu persoane nepotrivite, a unei dependente de sport, de operatiile estetice, etc.

Obiectele de care devenim dependenti pot fi:  telefoanele, televizoarele, banii, mancarea, hainele, etc.

Este de ajutor sa constientizam ca, fiind copii, ne adaptam mediului in care crestem pentru a supravietui.

Ca si copii, atunci cand lucrurile sunt prea dificile in familiile noastre ne imaginam ca ne sta in putere sa le facem sa functioneze. Ne straduim sa fim sau sa facem asa cum vor ceilaltii si speram ca in felul acesta sa se intample lucruri bune, ca cei care ne ingrijesc vor fi fericiti si ca viata noastra va fi mai frumoasa, iar cand descoperim ca nu functioneaza ceea ce facem, ne asumam vina si credem ca noi suntem cauza dificultatilor celor care ne ingrijesc. 

Atunci cand suntem copii nu avem cum sa stim ca mama si tata au si ei problemele lor, daca ei nu clarifica cu noi acest lucru.

Nu stim ca avem prea putin control asupra a ceea ce se intampla in jurul nostru.

Nu stim ca doar parintii si cei care ne ingrijesc sunt responsabili de noi si de intreaga situatie si nu invers.

Ca si copii nu avem nici un mijloc, magic sau de alta natura, de a controla ce gandesc sau fac adultii din jurul nostru.

Nici o fiinta umana nu poate de una singura sa faca fericit sau sa distruga un alt om, iar copilul are mult prea putina influenta asupra parintilor lui, cu atat mai mult cand acestia au probleme serioase.

Repere pentru identificarea codependentei

  • Persoana codependenta este dominata de cel putin o dependenta, fie de persoane, fie de anumite comportamente, fie de anumite obiecte.

Cand suferim, exista o nevoie de stimulare din afara pentru a ne distrage atenția de la sentimentele proprii, dificile. Exista o optiune, fie pentru alcool, produse alimentare, locul de muncă, sex, etc. Desi putem constata ca unele dependente sunt apreciate pozitiv, ca de exemplu aceea de a munci, dependenta de sport sau de medicamente, e util sa intelegem ca, indiferent de valoarea pozitiva sau negativa care i se atribuie, exista o dependenta.

Raspunsul la intrebarea: „Ce-mi doresc cel mai mult in viata?” ne ajuta sa identificam dependenta.

  • Persoana codependenta este marcata si sufera din cauza situatiei problematice din familia in care a crescut.

Este posibil sa nu recunoastem situatia problematica din familia de origine si totusi sa suferim foarte mult. Ne ajuta sa ne intrebam „Cat de tare sau cat de des aud in mintea mea vocile critice ale celor care m-au ingrijit?” sau „Ma apar de criticile nefondate ale celorlalti?”

  • Persoana codependenta are un foarte scazut respect de sine, si, adesea, are un grad scazut de maturitate emotionala.

Este foarte greu sa avem respect de sine, atat timp cat cei care ne-au ingrijit, nu ne-au hranit in acest sens. In lipsa unei stime de sine consistente, pentru a ne simti mai bine, ne uitam in afara noastra pentru a fi apreciati si a fi iubiti.  

Ne ajuta raspunsurile la intrebari precum „Cat de multumit/a sunt de mine?”, „ Ma simt lipsit/a de sprijin si prieteni?”, „Ma astept sa esuez?”  

  • Persoana codependenta crede ca fericirea ei depinde doar de celalalt.

Persoanele codependente isi spun: „As fi fericit/a daca el/ea s-ar schimba.”, „As fi fericit/a daca el/ea ar arata ca ma accepta si imi aproba actiunile.” , „Am nevoie de un tovaras de viata perfect pentru a ma simti implinit/a. ”, „El/ea face lucrul acesta ca sa ma raneasca si reuseste.”, „Ma simt vinovat/a atunci cand incerc sa ma afirm.

  • Persoana codependenta se simte excesiv de responsabila pentru ceilalti.

In relatiile sanatoase parintii sunt responsabili pentru copiii lor, insa nu despre acest fel de responsabilitate este vorba, ci despre faptul ca persoana codependenta se simte foarte raspunzatoare pentru tot ce se intampla cu ceilalti, pentru fericirea, sentimentele, gandurile, actiunile, chiar si pentru puterea lor de discernamant.  Din acest motiv apar foarte mari confuzii in ce priveste intimitatea si granitele in relatiile cu ceilalti.

Persoanele codependente isi spun: „Daca nu intervin, el/ea nu se descurca si poate gresi.”, „Daca ma straduiam sa fiu mai bun/a, mai atent/a, el/ea nu se supara si nu mai actiona asa.” , „Nu vreau sa fac acest lucru, dar nu am de ales.”, „ Ceea ce vreau eu este mai putin important fata de ceea ce se asteapta de la mine.”

  • Relatia dintre codependent si partenerul sau de viata sau alta persoana importanta pentru el este marcata de lipsa de echilibru intre dependenta si independenta.

In relatie, persoanele codependente se simt sufocate, prinse in capcana. Analizati daca tindeti sa fugiti, sa sfidati valoriile si traditiile catre mai multa independenta si observati in ce masura reveniti in aceeasi relatie ca si cum cordonul ombilical care va leaga de casa se infasoara si va trage inapoi. Este posibil sa simtiti un conflict foarte puternic atunci cand incercati sa va separati, in orice fel.

Termenul opus dependentei este interdependenta. In relatiile sanatoase ne putem permite sa fim suficient de dependenti pentru a ne deschide spre ceilalti si a fi vulnerabili, dar in acelasi timp avem o imagine de sine pe care o putem sustine fara a avea nevoie de altcineva.

  • Persoana codependenta se blocheaza in negare si reprimare.

Ne inchipuim, dorim, tinjim ca vietile noastre sa fi fost frumoase cand, in realitate, am trecut prin suferinte de nesuportat datorita lipsei afectiunii si abuzurilor traite in copilarie. Daca realitatea reuseste sa se strecoare pe undeva, atunci trecutul dureros ameninta sa iasa la suprafata si ceea ce facem este sa ne dorim sa ne mentinem rupti de aceasta suferinta ca si cum nu e a noastra.

Intrebati-va mai intai: „Cum era relatia mea cu mama?”, „Dar cu tata?” si apoi cautati dovezi pentru a va sustine raspunsurile. Observati daca aceasta introspectie devine mult prea dureroasa. 

  • Persoana codependenta isi face griji pentru lucruri pe care nu le poate influenta si incearca sa le schimbe.

Observati-va frustrarea incercand sa controlati situatii ori persoane care sunt si vor ramane intotdeauna in afara influentei personale.

  • Viata persoanei codependente se desfasoara intre extreme.

Viata seamana cu o barca cu panze pe ape furtunoase. 

Relatiile personale romantice sunt marcate de suisuri si coborasuri extreme, de zile fierbinti si ingheturi, parintii isi pot sufoca copiii in imbratisari, ca apoi sa se rasteasca la ei cu manie.

Din punct de vedere financiar putem observa o tendinta spre economie, urmate de bani aruncati pana la ruina financiara (chiar de mai multe ori).

Relatia cu autoritatea este la fel de marcata de extreme: putem simti o teama profunda fata de un anumit tip de autoritate sau putem sfida un alt tip de autoritate, putem fi extrem de umili in fata sefului sau foarte autoritari acasa.

  • Persoana codependenta cauta in permanenta acel ceva despre care crede ca ii trebuie sau ii lipseste in viata personala.

Persoanele codependente sunt nerabdatoare si nemultumite cu ceea ce au, vor mai mult si mai mult. Nu pare niciodata sa fie de ajuns, fie ca e vorba despre bani, despre control, despre timp, alimente, despre afectiune sau apreciere si recunoastere.

Lipsa, nefericirea, golul sunt mereu prezente si nu pot fi umplute cu ceva sau cu cineva.

„De ce nu pot sa iubesc si sa fiu iubita?”, „ De ce nu ma pot simti niciodata – niciodata – multumita? ”, „De ce nu ma pot bucura?”, sunt intrebari care ne macina si par fara raspuns.

Cum tratam codependenta?

Ruperea relatiilor codependente nu este neaparat cea mai buna sau singura solutie.

Este de ajutor pentru persoanele codependente sa se informeze despre ciclul de dependenta si de modul in care aceasta se extinde in relatiile lor. Pentru ca un model de comportament sa fie schimbat este important ca acest model sa fie inteles.

Prin procesul terapeutic, clientul descopera cum sa isi gaseasca fericirea prin sine si cum sa traiasca o viata mai sanatoasa si mai implinita. Deoarece codependenta este inradacinata in copilarie, terapia poate implica explorarea modelelor actuale de comportament si relationare, dar si a problemelor din copilaria timpurie. Comportamentele care permit abuzurilor sa continue in familie trebuie sa fie recunoscute si oprite.

De asemenea, terapia sprijina clientii pentru un contact bun cu nevoile si cu sentimentele personale, pentru repararea sinelui, pentru identificarea resurselor, pentru dobandirea capacitatii de a spune „nu” si de a pune limite clare in relatii.

Daca aveti nevoie de ajutor contactati psihoterapeut Daniela Dumitru direct la telefon 0722 536 745 sau scriind pe adresa de e-mail psihodadum@yahoo.com si solicitati o programare.

*

Bibliografie:

Robert Hemfelt, R., Minirth, F. si Meier, P. (2001). Labirintul Codependentei. Drumul spre relaţii interumane sănătoase. Editura Logos

Terapie pentru durerea pierderii

Durerea este un raspuns natural atunci cand ne confruntam cu pierderea, indiferent ce pierdem. Putem pierde relatii, persoane dragi, animale sau sa primim noi insine sau cei dragi nou un diagnostic de boala incurabila sau terminala.

Ne putem impaca cu timpul, dar cu certitudine durerea unei pierderi este o stare dificila. Uneori ne simtim mai bine in saptamani sau luni, iar alteori, procesul de doliu se masoara in ani. Indiferent insa de experienta personala a pierderii, este necesar pentru sanatatea noastra, sa permitem procesului sa se desfasoare natural.

In cazul primirii unui diagnostic de boala terminala este important sa ne dam voie sa ne pregatim. Poate avem nevoie sa ne impacam cu cineva, sa ne luam la revedere, sau poate ca ne dorim sa facem ceva ce ne-am dorit mult si am amanat, sau poate vrem sa lasam un testament urmasilor nostri. 

In general vorbind, o persoana ce se confrunta cu pierderea trece prin cinci etape diferite de durere, insa acestea nu apar in mod necesar, in ordinea prezentata, si pot varia in severitate. Ele sunt etape de protejare de o realitatea prea dureroasa in procesul de doliu.

Aceste etape sunt: Negarea, Furia, Negocierea, Depresia, Acceptarea

Negarea

Raspunsul initial la pierdere este de negare a situatiei.

„Nu se poate, nu este real.”,  ne spunem, si refuzam realitatea prezentului. In prima faza, reactia de negare este modul organismului de a se proteja de socul unei stiri prea dureroase si ne ajuta sa facem fata intr-un astfel de context. Apoi, sanatos este sa fim in contact cu realitatea si sa o procesam. Cand capacitatile noastre psihice de autoreglare sunt depasite de situatia cu care ne confruntam, este posibil sa ne mentinem blocati in acesta etapa de negare pentru mai mult timp platind desigur pretul pierderii vitalitatii, a identitatii noastre – cine suntem noi, si chiar a capacitatilor de autoreglare ale organismului. 

Furia

Dupa ce incepem sa realizam pierderea noastra, experimentam nevoia de a ne elibera de cantitatea coplesitoare de emotii pe care le simtim. Emotia intensa este insa deviata ca furie care se impune sa se elibereze si, in aceasta etapa, ne putem regasi furiosi pe cineva sau pe ceva – obiecte, functionari, membri ai familiei. E de ajutor sa putem identifica aceasta etapa din procesul personal de doliu si sa nu cautam vinovati si pretexte pentru a ne varsa furia coplesitoare pe altii pentru ca nu ceilalti sunt vinovati de trairile noastre. 

Negocierea

In suferinta, ne simtim vulnerabili si neajutorati si, ca reactie de a ne proteja de o realitate prea dureroasa, am putea sa incercam sa recastigam controlul asupra situatiei, prin negociere. Am putea sa facem o intelegere cu Dumnezeu sa promitem ce am fi dispusi sa facem in schimb si am vrea sa facem lucrurile altfel, ca totul sa revina la starea initiala:

„Daca as fi facut mai mult, poate ca ea/el ar fi inca aici …”

„Ar fi fost frumos sa merg mai des la ea/el, la spital…”

„Daca as fi fost mai atent/a cand eram mai tanar/a, acest lucru nu s-ar fi intamplat …”

Depresia 

Fiecare isi plange durerea in mod diferit si exista diferite tipuri de depresie asociate cu durerea.

Primul tip de depresie este o reactie practica legata de pierdere. Ne concentram mai mult pe cat de mult ne lipseste acea persoana sau pe cat de mult ne costa totul. Ne facem griji ca in durerea noastra ne-am petrecut mai putin timp cu celelalte persoane care depind de noi, simtim tristete si regret. Ne ajuta clarificarea cu cei din jur. 

Al doilea tip de depresie este mai subtil. Este vorba despre pregatirea noastra tacuta de a ne separa cu adevarat, de a ne lua ramas bun. 

Acceptarea

Aceasta etapa finala nu este o faza de fericire, dar, in schimb, este un moment in care depresia trece si, pur si simplu, „sunt”. Acceptam realitatea situatiei, ne confruntam cu durerea, cu reactiile personale si intelegem ca nu e benefic sa continuam sa evitam si sa controlam lucrurile sau persoanele. Ajungem la un punct de calm in viata si suntem capabili sa ne miscam mai departe, sa ne adaptam la ceea ce ne ofera prezentul.

Din pacate, nu toti cei care sufera, ajung sa accepte. Este posibil sa ramanem blocati in oricare dintre cele 5 etape si sa petrecem restul vietii negand, ori fiind furiosi sau deprimati de pierderea suferita.

Terapie online

Daca percepeti cumva ca sunteti blocati intr-una din aceste etape ori ca va pierdeti vitalitatea, consilierea este una dintre actiunile cele mai utile pe care le puteti face pentru a va ajuta in aceasta perioada dificila. Cu toate ca nimic nu va face sa dispara  durerea, un psihoterapeut va poate ajuta sa faceti fata experientei prin care treceti si cum sa va bucurati de viata, avand aceasta experienta.

In timpul doliului, ati putea gasi intr-adevar dificil sa iesiti din casa pentru a beneficia de consiliere. Terapia online ofera suport si indrumare in perioada in care aveti nevoie mentinand confortul de acasa.

Cu toate ca durerea este o experienta foarte privata, este intotdeauna benefic sa aveti pe cineva cu care sa vorbiti pentru a primi sprijin. Gasirea unui psihoterapeut poate fi o modalitate foarte buna de a avea pe cineva cand sunteti in suferinta si pentru a avea confort atunci cand aveti nevoie de el cel mai mult.

Daca aveti nevoie de ajutor, contactati psihoterapeut Daniela Dumitru, direct la telefon 0722 536 745 sau scriind pe adresa psihodadum@yahoo.com pentru a face o programare.

 

Incestul emoţional – Cand copilul devine parinte pentru parintii sai

 

Ce este incestul emotional ?

Incestul emotional este o forma de abuz emotional care are loc atunci cand parintele cauta sprijin emotional la copilul sau, asteptandu-se sau fortand copilul sa-si asume un rol emotional specific unui adult.

La randul sau, copilul este pus in situatia de a raspunde nevoilor emotionale ale parintelui si de a deveni confidentul / partenerul emotional al acestuia, fie ca este de acelasi sex cu el, fie ca este de sex opus.

In astfel de situatii, granitele psihice sanatoase dintre parinte si copil pentru cresterea si protectia copilului sunt incalcate si se creeaza o dinamica nesanatoasa in care copilul devine, in esenta, parinte. Intr-un fel sau altul, legaturile de afecţiune care-i unesc pe parinţi si copii sunt bulversate.

Desi nu sunt capabili sa indeplineasca un astfel de rol, copiii pusi in aceasta pozitie se pot simti speciali sau privilegiati, deoarece parintele, cautand acoperirea propriilor nevoi nesatisfacute, creaza un sentiment de apropiere.

Uneori, un parinte submineaza celalalt parinte in timpul unui conflict sau proces de separare / divort, prin punerea copiilor la mijloc sau complotand cu un copil. Copilul, la randul sau, poate deveni preocupat sa isi protejeze unul dintre parinti.

Termenul de incest emotional nu include incestul sexual, dar este vorba tot de o perversiune, de nerespectarea rolului pe care trebuie sa-l aiba fiecare membru al unei familii, iar efectele incestului emotional pot fi similare cu cele care rezulta din incestul fizic.

Consecinta imediata a incestului emotional este ca nevoile copilului sunt ignorate in favoarea nevoilor parintelui, iar pe termen lung consecintele pot fi devastatoare. Copiii sunt abandonati emotional, fiindu-le jefuita copilaria.

Iata cateva exemple de nevoi nesatisfacute ale parintelui ce ar trebui satisfacute de catre alti adulti, nu de catre copii: nevoia de a avea un confident,  de a avea “cel mai bun prieten”, de a avea un sot inlocuitor, de a avea un parinte substitut, de a primi suport emotional, validare si apreciere, de a primi sfaturi, consiliere, de a avea companie sau intimitate.

Si iata cateva exemple de nevoi ale copilului susceptibile a fi neglijate in astfel de situatii: protectie, orientare, afectiune, validare, limite, structura.

In mod evident, este de dorit ca parintii si copiii lor sa aiba relatii apropiate. In relatiile sanatoase parinte-copil, parintii prioritizeaza nevoile emotionale ale copiilor lor, spre deosebire de situatiile de incest cand copiii au grija de nevoile emotionale ale parintilor lor. Intr-o relatie sanatoasa, parintele solicita unui adult sprijinul de care are nevoie si nu cere copilului sa-i satisfaca nevoile neimplinite.

Cazuri de inversare a dinamicii sanatoase parinte-copil sunt intalnite atunci cand relatia de cuplu este fragila, un parinte este singur sau exista o ruptura in familie cum ar fi infidelitatea sau dependenta unuia dintre parteneri, parintii au putin sprijin social din partea altor adulti sau sunt parinti narcisici. Se intalnesc chiar si in familii aparent functionale cand nu este evidenta prezenta unei dependente.

Impactul incestului emotional

Copiii care au experimentat incest emotional ar putea manifesta:

  • dificultati in stabilirea granitelor si implinirea nevoilor proprii la varsta adulta. Ei au invatat sa isi reprime / suprime nevoile proprii, inclusiv emotiile.
  • un comportament codependent.
  • criza de identitate, inclusiv sexuala, dificultatea de a putea fi ei insisi in relatii.
  • izolare de colegi ca urmare a dezvoltarii insuficiente a abilitatilor sociale necesare.
  • sentimente de inadecvare, de vinovatie excesiva, stima de sine scazuta.
  • strategii de a fi „speciali”, ca fiind singura modalitate de a obtine aprobarea celorlalti.
  • un sentiment nesanatos de loialitate sau o obligatie fata de un parinte, care poate avea ca rezultat o relatie de dragoste / ura intre copil si parinte.
  • teama de intimitate si angajament personal (din cauza fricii inconstiente de a fi exploatati in acelasi mod cum au fost exploatati de catre parintele „nevoias” sau din cauza fricii ca orice astfel de relatie va deveni „sufocanta” precum relatia cu parintele din copilarie).
  • dificultati in mentinerea relatiilor din cauza idealizarii si asteptarilor nepotrivite plasate pe parteneri.
  • comunicare indirecta, prin intermediul unui tert in munca, familie sau in relatiile romantice.
  • abuz de substante si compulsivitate in jurul muncii si mancatului, probleme legate de dependenta de sex / evitare a sexului sau dragoste adictiva/ evitare.

Incestul emotional de asemenea poate avea un impact in dinamica de familie pe ansamblu, cand pot fi negate oportunitatile pentru intarirea relatiei copilului cu parintele exclus. Totodata, ceilalti copii (frati, surori) pot fi neglijati cand parintele se sprijina in mare masura pe “copilul ales.”

Este important de remarcat faptul ca, in cele mai multe cazuri, parintii care favorizeaza o dinamica de incest emotional nu constientizeaza impactul comportamentului lor si nu intentioneaza sa isi raneasca copiii. Cu toate acestea, copilul este impovarat de parinte sa ii implineasca nevoile nesatisfacute relationale si, din acest motiv, impactul si durerea sunt acolo.

Aspecte cheie in terapia clientului abuzat emotional

Lucrul terapeutic cu incestul emotional nerezolvat poate presupune abordarea mai multor aspecte.

Terapia poate implica explorarea modelelor actuale de comportament si relationare, dar si a problemelor din copilaria timpurie.

Seductia copilului, devenit adult, de a fi „special” poate fi destul de greu de recunoscut de catre acesta si poate fi, de asemenea, destul de dificil sa identifice modelul de a fi fost impovarat de catre parinte. Din acest motiv este foarte importanta etapa de recunoastere a modelului de incest emotional dintre ingrijitor si persoana abuzata.

De asemenea, terapia sprijina clientii in a fi in contact cu nevoile si cu sentimentele lor ce au fost ingropate demult, fiind prea dureroase pentru a fi suportate.

In cazul situatiei cand parintele sau ingrijitorul a decedat e necesar lucrul cu durerea si pierderea.

Repararea sinelui prin lucrul pe individuatie si separare, invatarea de a spune „nu” si de a pune limite clare in relatii.

Daca aveti nevoie de ajutor contactati psihoterapeut Daniela Dumitru direct la telefon 0722 536 745 sau scriind pe adresa de e-mail psihodadum@yahoo.com si solicitati o programare.

Sindromul Pinocchio sau calatoria unei papusi de lemn

Povestea lui Carlo Collodi intitulata Aventurile lui Pinocchio este in esenta un basm, dar imi place sa o privesc la nivel psihologic si spiritual ca pe o metafora a procesului de integrare, crestere si dezvoltare a fiintei umane in propria sa devenire.

Astfel, povestea lui Pinocchio poate semnifica trecerea de la experienta fragmentarii si a rupturii sinelui la intregire si viata.

Nu este o idee originala. Am regasit aceasta idee in materialul lui F. Carroll (1995) Sindromul Pinocchio. Calea catre Plenitudine. Autoarea aseamana procesul pe care Pinocchio il experimenteaza in aventura transformarii sale intr-un baiat adevarat cu procesul psihoterapeutic cu copii si adolescenti.

Insa la fel de adevarat este ca acest proces transformator poate fi experimentat si la o varsta adulta, pentru ca maturizarea psihica nu coincide in mod obligatoriu cu maturizarea biologica.

Ce inseamna metaforic sa fii o papusa de lemn?

La inceputul povestii il intalnim pe Pinocchio mai intai ca fiind o bucata de lemn, taiata din diverse motive, ce plange pentru a nu fi ranita. El vine pe lume ca un personaj ranit si acolo are loc o trauma, dar de care nimeni nu stie. Si aceasta este povestea traumatica a aparitiei noastre in lume, ca iesire din pantecul matern protector intr-un univers exterior, strain.

In poveste, Gepetto isi doreste o papusa, nu vrea un baiat adevarat. Vrea o papusa care sa faca ceea ce vrea el ca ea sa faca: sa danseze, sa faca tumbe si tot felul de lucruri, pentru a-l distra. Cand papusa este gata, Gepetto are mai multe asteptari de la papusa sa: el vrea ca Pinocchio sa invete carte. Dar pentru Pinocchio nu este interesant. Pinocchio vrea sa fie el insusi si nu papusa tatalui sau, asa ca pleaca de acasa. El este credul, „cap-sec” si observam ca nu stie sa-si indeplineasca nevoile de foame, de somn si de securitate. El nu simte ca focul ii arde picioarele in timp ce doarme şi Gepetto trebuie sa i le faca din nou. Relatiile pe care Pinocchio le stabileste sunt relatii in care este ranit, se profita de el si nu este ajutat.

Aceasta este prima parte a povestii, o poveste ce seamana foarte mult cu multe alte povesti ale altor copii din lumea intreaga, ce se simt raniti, in afara relatiei cu sine, cu propriul corp, si se afla complet in pierdere in ce priveste interactiunea cu scopul de a-si indeplini nevoile proprii si a descoperi cine sunt. Adeseori, copii fiind, jucam roluri de papusi de lemn manuite de parinti ori de catre altii si traim golul sufletesc gandind ca suntem pe lume ca rezultat al dorintei altora, nestiind care ne este scopul pe lume. Si pentru ca suntem manuiti, invatam sa jucam si roluri de papusari, personaje lipsite de empatie, neacordate la nevoile celorlalti.

Realitatea noastra este ca, in copilarie, incepem sa ne pierdem, sa pierdem procesul nostru esential de a fi cine suntem si adesea avem putin suport pentru nevoile noastre de dezvoltare.

Ce inseamna sa devii un baiat adevarat?

In cea de-a doua parte a povestii lucrurile incep sa se schimbe pentru Pinocchio si, chiar in momentul cand el se pierde tot mai mult, incepe calatoria catre sine, catre intregirea fiintei sale.

Desi Pinocchio incearca sa satisfaca nevoile tatalui sau si sa fie copilul pe care il vrea tata, nu reuseste decat sa fie etichetat drept „un baiat rau” si cand ne gandim ca Pinocchio e aproape sa moara, el este salvat de Zana Albastra.

Ea detine rolul-cheie in procesul transformarii lui. Ei ii pasa de el, nu il respinge, nu il judeca, nu il rusineaza. Cheama doctori care stabilesc ca el este in viata si apoi il incurajeaza sa intre in contact cu tatal sau, pentru ca el sa traiasca sentimentul de apartenenta.

Cand traim sentimentul de apartenenta ne simtim acceptati şi incepem sa ne acceptam, se construieşte ceea ce numim suportul de sine şi incepe procesul de a ne vindeca de sentimentul de a fi aruncati intr-un exterior in care ne simtim singuri.

Este prima relatie pe care Pinocchio o are cu cineva care il vede si il accepta asa cum este. Mai mult, Zana vede ceea ce el ar putea fi, adica un baietel adevarat. Doar prin intermediul acestei relatii Pinocchio are primul gand de a deveni real mai degraba decat sa ramana o papusica de lemn, prea putin responsabila, ce incearca sa se indeparteze de oricine si de toata lumea.

Desi se despart in acest moment al povestii, Pinocchio nu pierde legatura cu Zana Albastra. Relatia lor continua pe tot parcursul povestii, iar Zana trece prin mai multe roluri: copil, sora, mama si prietena pentru Pinocchio. Este o relatie prezenta, iar prin intermediul acestei relatii Pinocchio se apropie, se indeparteaza, nefiind imediat transformat in ceva minunat.

Procesul de construire a suportului de sine, de a invata despre el, de a se cunoaste necesita mult timp.

Şi, din nou, aceasta este povestea noastra, a tuturor, caci in procesul transformarii noastre avem nevoie sa ne pierdem mai intai pentru a putea afla cine suntem. Tipul de relatie pe care Zana il construieste este transformator si vindecator pentru fiecare din noi, caci puterea unei alte fiinte de a ne accepta, de a ne iubi si de a vedea in noi potentialul ascuns ne ofera incredere si suport pentru a ne accepta noi insine, a creste si a ne vindeca. Este tipul de relatie dupa care cu totii tanjim şi pe care avem şansa sa il cunoaştem in procesul psihoterapeutic.

In cautarea tatalui sau, Pinocchio se duce pe faleza si priveste marea de unde isi vede tatal cu barca in larg in mijlocul furtunii. Vrea sa ajunga la el si se arunca in mare, dar nu are inca indeajuns suport intern si extern pentru a infrunta uriasa balena ce tocmai il inghite pe Gepetto. El isi atinge limitele, paraseste faleza fiindu-i frica si, inca o data, il pierde din vedere pe tatal sau.

Dupa alte aventuri, Pinocchio il intalneste pe Fitil, un baiat caruia nu-i place scoala. Fitil il atrage catre minunata tara a lipsei problemelor, unde totul este numai distractie. Pinocchio nu ar mai trebui sa infrunte nesiguranta largului marii si ar putea scapa de toate sarcinile dezvoltarii sale, si chiar de aceea de a deveni un baiat adevarat, asa ca se alatura lui Fitil, dar cu totii stim ce i se intampla: Pinocchio se transforma in magar.

Ironic, Pinocchio, acum magar, este aruncat in largul marii de catre noul sau stapan, care vrea pielea sa pentru a face o toba. Si, inca o data, ceva se intampla in viata lui pentru a-l duce mai departe: toti pestii mici din mare vin si incep sa manance carnea micului magar, si facand asta, ei il scot la iveala pe Pinocchio, care era in interiorul magarului. Cand omul trage ceea ce crede ca e magarul inecat, il vede pe Pinocchio agatat de franghie. Pinocchio ii explica acestuia intreaga poveste, insa, in timp ce povesteste, stapanul sau se infurie la gandul pierderii sale. Imediat, fara sa se gandeasca, Pinocchio sare in mare unde este inghitit chiar de catre uriasa balena de care fugise.

In burta balenei este intuneric şi Pinocchio se afunda intr-o mocirla alunecoasa şi mirositoare. Acolo il descopera pe tatal sau stand la o masa cu lumanarea aprinsa, un om care a ajuns acolo in cautarea repetata a lui Pinocchio.

Viata il aduce pe Pinocchio in fata aceleiasi sarcini de care fugise cu ceva timp in urma, insa in acest moment al dezvoltarii are mult mai multa experienta si suport. Descoperim un Pinocchio diferit de cel de la inceputul povestii. El este cel care initiaza, care ia decizii, in timp ce Gepetto nu-i mai spune „Trebuie sa faci asta” sau „Esti un fiu rau si neascultator”. O schimbare considerabila fata de un Pinocchio care fugea de tatal sau si-i cerea acestuia sa il ingrijeasca, in timp ce Gepetto are acum incredere in Pinocchio.

A fi inghitit de ceva mai mare decat fiinta noastra este, metaforic, inceputul confruntarii terapeutice cu acele parti din noi insine neintegrate inca, ce genereaza ura de sine, rusine si conflicte, sunt parintii nostri de care ne credem separati si cu care nu mai vrem sa avem de-a face. Sunt toate acele parti pe care le detestam, cu care ne luptam, si doar cunoscandu-le, ascultandu-le povestile, vorbind cu ele, iertand si acceptand, apare posibilitatea transformarii in ceea ce suntem cu adevarat, mai mult decat ceea ce ni se spune si credem ca suntem. Ceea ce putem face, sprijinti in procesul psihoterapeutic este impacarea cu parintii si cu fiecare parte pe care o descoperim, caci ele nu exisa separat, ele sunt in noi.

Pinocchio si Gepetto reusesc sa se elibereze si sa ajunga la tarm si o perioada de timp Pinocchio renunta la ideea de a deveni real. Ceea ce il preocupa sunt noile relatii din viata sa, constientizarea celuilalt, legaturile sale. O interdependenta sanatoasa se dezvolta in viata lui Pinocchio. Ii pasa de celalalt, in special de tatal sau si intampina nevoile de zi cu zi ale vietii facand treburile casnice, mergand la scoala, invatand ceea ce trebuie sa invete. Se poate observa o stare de usurare la Pinocchio si faptul ca se simte confortabil cu ceea ce este.

Una dintre persoanele pe care le recunoaste in noua sa casa este vechiul sau prieten, Fitil, care este inca magar. Pinocchio observa ca prietenul sau este pe moarte pentru ca a fost atat de prost tratat in munca sa de magar. In timp ce povestea continua, Pinocchio afla ca Zana este bolnava si nu are resursele necesare pentru a se trata. Pinocchio are doi silingi pe care i-a castigat muncind. Cu banii acestia voia sa isi cumpere niste haine noi, dar cand afla despre Zana, ii da mesagerului ei.

Acestea sunt momente patrunzatoare. Il vedem pe Pinocchio plangand, dorindu-si din suflet sa-si ajute prietenul si sa nu il lase sa moara in acel fel. Putem sa simtim durerea reala a pierderii lui Pinocchio si vedem frumusetea vietii emotionale din interiorul sau. Lui ii pasa, plange, rade, este competent, este obosit, iar prin darul sau catre Zana Albastra vedem abilitatea lui de a se oferi pe sine celuilalt, de a fi ingrijorat. El işi da voie sa fie vulnerabil, sa fie in contact cu durerea sa, cu emotiile, iar acest lucru ne arata felul in care Pinocchio este in contact cu viata sa emotionala, atat de bogata.

Pinocchio reuşeşte sa traiasca in lume, sa gaseasca un sens, sa se impace cu sine, sa aibe relatii. Lumea exterioara nu mai este acel loc neplacut care il raneşte şi nu il ajuta. Prin transformarea lui interioara, el s-a asumat. 

Daca ati ajuns pana aici, va invit sa va imaginati in continuare si alte sensuri ale propriei transformari, din ce in ce mai profunde, pentru ca transformarea este un proces continuu ce ne surprinde si ne incita mereu şi mereu in a ne continua Calatoria in experienta umana.

Daca aveti nevoie de ajutor in procesul personal de transformare, contactati psihoterapeut Daniela Dumitru, direct la telefon 0722 536 745 sau pe e-mail psihodadum@yahoo.com  pentru a face o programare.

Articolul este publicat pe http://www.cafegradiva.ro/2016/03/sindromul-pinocchio-sau-calatoria-unei.html

Certuri, tensiuni, divort

Copiii se pot simti fericiti si increzatori cand stiu ca „acasa” este locul in care sunt in siguranta, insa intr-un mod firesc in familii apar crize, iar cand parintii decid ca divortul este cea mai buna solutie, vrand-nevrand siguranţa le este zguduita.

Realitatea este ca pentru tot mai multi copii certurile, tensiunile sau divortul parintilor sunt experiente comune, insa nu inseamna ca sunt experiente normale sau usor de indurat, ci, dimpotriva, sunt experiente dificile pentru majoritatea copiilor si profund tulburatoare pentru multi dintre ei.

Multi parinţi intentioneaza in mod onest sa faca tot ceea ce e mai bine pentru copiii lor si sa reduca suferinta acestora, insa nu de putine ori emotiile cu care se confrunta ei insisi fac mult mai dificila intelegerea perspectivei copiilor, iar copiii sufera. Şocul, anxietatea, durerea, rusinea, furia, agresivitatea – intreaga gama de emoţii prin care trec partenerii de cuplu cand se confrunta cu ruperea relatiei lor ii afecteaza şi pe copii. Cercetarile facute pe aceasta tema aduc in prim plan consecintele negative ale divortului asupra copiilor cum ar fi: cresterea agresivitatii copiilor, accese de furie, probleme scolare, anxietate, instabilitate emotionala si interactiuni sociale perturbate.

Cum sufera copiii? Diferite moduri de adaptare

Devine dificil pentru un copil sa isi mentina atentia asupra sarcinilor zilnice atunci cand este preocupat de tensiunile dintre parinti. Sa se concentreze asupra invatarii cazurilor gramaticale ori cum sa loveasca corect mingea la antrenamentele de fotbal poate fi mult prea dificil sau lipsit de interes cand copilul este ingrijorat in legatura cu cine va avea grija de el, unde va dormi sau daca parintii se vor certa iar.

O parte buna este ca, indiferent de nivelul dezechilibrului cauzat de certurile parintilor si de tensiunile din familiile lor, copiii incearca sa se adapteze climatului in care traiesc, iar, cu timpul, cei din jur ar spune despre copii ca sunt bine.

Realitatea este insa ca adaptarea folosita de copii pentru a face fata tensiunilor ce au dus la divortul parintilor si la tensiunile de dupa divort poate deveni un mod de viata daunator copilului insusi, fiindu-i afectata esential dezvoltarea, caci intr-un fel ei nu se mai exprima la potentialul lor si „mor” putin cate putin.

De exemplu ati putea observa cum:

  • Copilul nu aude ori nu vede ce se petrece intre parinti.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil sa se protejeze de scenele tulburatoare si deranjante pentru el, insa devine daunatoare cand, fara sa isi dea seama, copilul alege sa nu mai auda si sa nu mai vada demonstratiile si cerintele profesorilor din timpul orelor ori sunetele si imaginile din trafic atunci cand traverseaza strada, ceea ce este o tentativa mascata de suicid.

  • Copilul este de acord cu remarcile si atitudinile ostile ale unui parinte fata de celalalt parinte.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand simte ca e datoria lui sa multumeasca si sa aline suferinta unui parinte ori atunci cand ii este dificil sa inteleaga cine are dreptate, dar utilizarea obisnuita a acestei adaptari, de „a inghiti cu totul” atitudinile si remarcile despre celalalt, il impiedica sa beneficieze de ceea ce acela i-ar putea transmite bun si frumos. Mai mult, aceasta adaptare ii limiteaza capacitatea de a selecta singur care dintre fapte sunt adevarate sau false, nu doar in relatia cu parintii sai, ci cu diferite alte persoane cu care intra in contact.

  • Copilul este calm, nu manifesta furie si nu isi exprima dezacordul cu privire la certurile ori divortul parintilor.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand ii este teama ca pierde dragostea si acceptarea parintilor daca isi exprima furia si dezacordul sau, dar devine daunatoare cand copilul incepe sa atribuie dezacordul si sentimentele sale profesorilor, directorilor si altor copii de la scoala, obisnuind sa spuna ca ceilalti sunt furiosi pe el, ca nu il plac, ori ca il sacaie. El chiar atrage asupra sa persoane care nu il plac, il sacaie si il agreseaza ori chiar il abuzeaza si isi poate pierde tot mai mult capacitatea de a-si utiliza furia intr-un mod sanatos. O alta modalitate de adaptare este sa accepte pasiv si sa faca asa cum i se spune, intorcand insa furia si frustarile sale catre interior. Pe parcursul timpului retinerea furiei in interior poate duce la probleme somatice precum: gat inflamat, dureri de stomac, ameteli, dureri de cap, muschi inflamati, dureri de spate si colita, dar si la depresie.

  • Copilul schimba subiectul ori murmura un „nu stiu” atunci cand un parinte il investigheaza in legatura cu viata personala a celuilalt parinte.

Acest raspuns este util si inteligent pentru a evita lipsa loialitatii fata de un parinte sau subordonarea fata de celalalt, insa devine daunator copilului cand, fara sa isi dea seama, alege sa faca la fel si la scoala atunci cand profesorii ii cer sa raspunda la lectie.

  • Copilul pare preocupat doar de propriile ganduri, sentimente si comportamente.

Initial, poate sa fie de ajutor preocuparea fata de propria persoana pentru ca ii permite copilului sa reflecteze asupra sa si a experientei sale insa utilizarea in continuare a acestei adaptari poate duce la o parere de sine critica şi subminanta si la evitarea unui contact real cu ceilalti, devenind problematica cand in viata familiei apar parinti sau frati vitregi.

  • Copilul este un bun partener si confident pentru parintele cu care locuieste, indeplinind rolul parintelui lipsa.

Aceasta adaptare este o situatie incurcata in care granitele dintre parinte si copil sunt tulburate, fiind o situatie care il responsabilizeaza pe copil intr-un mod nesanatos si il poate deposeda pe copil de oportunitatile obisnuite sau normale de a se diferentia de parinte.

A face fata disconfortului din familie pe parcursul procesului divortului, in etapele sale diferite, si dupa divort este o sarcina provocatoare atat pentru copii, cat si pentru parinti.

Daca aveti nevoie de ajutor, contactati Daniela Dumitru, psihoterapeut, direct la telefon 0722 536 745 sau pe e-mail psihodadum@yahoo.com pentru a solicita o programare.

Articolul este publicat si pe site-ul http://www.cafegradiva.ro.

#ActuallyAutistic

Ești un pic ciudat, nu-i așa?

De fapt, eu sunt autist.

Autist? Mie îmi pari normal.

Nu poți vedea autismul.

Dar, tu pari atât de inteligent.

Mulți autiști sunt inteligenți.

Ai nevoie doar să înveți să socializezi mai mult.

Deja fac tot posibilul.

Autiștii nu pot sta mereu.

Putem, dar este greu și necesită multă concentrare.

Trebuie să funcționezi mai la vîrf.

Astăzi funcționez astfel, dar uneori nu pot.

Tu doar cauți atenție?

Nu, de fapt, eu prefer să fiu lăsat în pace.

Tu nu arăți autist.

De fapt, eu sunt autist.

#Autist – minunat și foarte diferit

„A fi autist este cel puțin la fel de mult o parte a personalității cuiva așa cum sunt genul, cultura și personalitatea sa. Nu e ceva care se schimbă și se îndepărtează așa cum ar fi îmbrăcămintea.” Jim Sinclar.

Amy Sequenzia, diagnosticată cu autism, a scris destul de multe despre ABA (Applied Behavior Analysis), pe care o numește o terapie de convertire a persoanelor cu autism. Limba oficială a programului terapeutic ABA este „de a face copiii autiști imposibil de identificat dintre copiii tipici”.

Oamenii care nu sunt de acord cu ea spun că ABA îi ajută pe copiii autiști să învețe lucruri de genul „să-și încheie nasturii” sau altfel spus „să aibă deprinderi de viață”. Ei susțin că nu doresc să schimbe cine sunt copiii, chiar dacă spun că doresc ca acești copii să fie acceptați de o societate care îi va accepta numai dacă arată mai puțin autist.

Lui Amy îi place să vadă tinerii autiști învățând despre ei înșiși, despre cultura autistă și descoperind minunatul lor sine autist. Îi place să-i vadă cum, crescând, resping în mod deschis ABA. Chiar dacă ei nu sunt conștienți de acest lucru, ei demitizează fiecare scuză a susținătorilor ABA oferită pentru a justifica practicile îngrozitoare ale „terapiei” și fac acest lucru fiind pur și simplu ceea ce sunt.

Ea a cerut unor tineri autiști permisiunea de a scrie despre ei pentru că ea crede că e important să ascultăm vocile lor.

Amy nu știe dacă ei pot – referindu-se la una din justificările susținătorilor ABA  – să se îmbrace fără ajutor, însă ea crede că acest lucru nu este ceva ce ea sau noi trebuie să știm. A avea nevoie de ajutor nu este rușinos, spune Amy. Ea însăși are nevoie de foarte multă asistență fizică, iar acest lucru nu o devalorizează ca ființă umană.

Amy nu știe cât de copleșiți ajung acești tineri atunci când – de multe ori – lumea inaccesibilă și care nu îi acceptă devine prea mult pentru simțurile lor. Ea nu știe dacă ei au experimentat stări de a se rupe ori de a se închide, dar ea știe că mulți autiși experimentează asta, inclusiv ea. A avea nevoie să fie singuri și “departe de lume”, din când în când, nu îi devalorizează ca ființe umane.

Acești tineri autiști cresc, învață, înfloresc, fiind ei înșiși, fără a fi forțați să arate mai puțin autiști, fără a fi nevoie să se conformeze unor standarde impuse din exterior.

Emma Zürcher-Long are 14 ani. Își scrie ideile atunci când cuvintele pe care le rostește nu reflectă ceea ce creierul vrea să transmită. Ea face cursuri peste nivelul grupei sale de vârstă și este co-regizor și subiect principal într-un documentar.

Ea se apreciază pe sine și „vocea” ei și învață despre ea fără să permită ca oamenii să îi spună că fiind autistă și având propria cale de a se exprima pe sine este rușinos. Emma are multe de spus, spune ce vrea și a făcut un film pentru a arăta asta.

După Emma a avea deprinderi de viață înseamnă : înțelepciune, autocunoaștere și autoreprezentare.

Brooke are 13 ani. Îi place să danseze și să cânte. Îi place să scrie și face acest lucru pentru că o ajută să interacționeze și să facă față situațiilor de stres si anxietate. Ea este foarte empatică – ceea ce autiștii au de obicei în exces, ceea ce face exprimarea emoțiilor copleșitoare – și învață, în propriul ei timp, să gestioneze acest lucru. De asemenea, ea învață, în propriul ei timp, să comunice într-un mod pe care majoritatea îl poate înțelege și să-și exprime sentimentele atunci când vrea ca oamenii să le cunoască.

Brooke a făcut terapie ABA mai devreme în viața ei, dar cunoașterea de sine s-a îmbunătățit din momentul în care ea nu a mai fost obligată să se conformeze sau forțată să “acționeze normal”.

Brooke a spus : “Îmi place să cânt, să dansez și îmi place aproape orice. Îmi place să fiu autistă. “

După Brooke a avea deprinderi de viață înseamnă : autoreprezentare, a-și găsi calea și propriul ei ritm.

Adam Wolfond are 14 ani și nu vorbește. El a învățat cum să tasteze prin FC (Communication Facilitat), cu suportul inițial de mână și încheietura mâinii. Astăzi, el are mai multi facilitatori, cu diferite grade de suport. Cu cel puțin unul dintre ei, el are nevoie doar de o atingere ușoară pe spate.

Adam vrea să fie respectat pentru cine este el. El învață și crește, fără a fi forțat să se uite și să acționeze „mai puțin autist”. El face videoclipuri cu el însuși despre cum experimentează lumea și modul în care el învață despre siguranță (cum ar fi traversarea străzilor aglomerate).

Adam spune despre el: „Modul în care sunt este minunat si eu pun sub semnul întrebării dorința altora de a mă schimba pentru a fi ca ei”.

După Adam a avea deprinderi de viață înseamnă : găsirea propriului său mod de a învăța despre siguranță, cunoașterea de sine.

Acești trei tineri autiști mă fac fericită, spune Amy. Ei sunt mândri de cine sunt ei, transmit pozitivitate despre cultura autistă. Ei sunt grozavi și 100% diferiți de colegii lor și acest lucru este în mare parte cererea autiștilor –  să fim acceptați așa cum suntem.

Notă: Nu este o coincidență faptul că Emma, Brooke și Adam au familii care le oferă suport și acceptare, care îi ascultă pe adulții autiști și nu se tem să-și recunoască posibilele greșeli, alegând să se corecteze. Ei doresc ca lumea să-i respecte pe copiii lor, așa că ei respectă „vocea” copiilor lor.

Sursa: 

http://autismwomensnetwork.org/awesomely-autistic-awesomely-distinguishable/

O scrisoare de la un prieten autist

„Dragi prieteni,

Probabil nu înțelegeți de ce vă spun că sunt diagnosticat cu autism. Probabil, nu înțelegeți de ce vă spun că am probleme cu înțelegerea oamenilor sau a anumitor lucruri.

Iată de ce: o fac pentru că „înțelegerea” este ceea ce îmi dă necazuri. Am tendința să-mi pierd prieteni din cauza asta. Aceasta poate provoca probleme cu comunicarea și înțelegerea lucrurilor în general. Le spun oamenilor astfel încât aceștia sunt avertizați că eu nu fac aceste lucruri intenționat. Este chiar o parte din cine sunt eu și trebuie să muncesc cu asta, dar este greu de făcut acest lucru. Eu fac tot posibilul, dar uneori „tot posibilul” meu nu este suficient de bun.

Uneori, eu nici măcar nu știu că o fac până se întâmplă deja, iar persoana a plecat. Vă rog să încercați să aveți răbdare cu mine. Încerc. Vă rog să rețineți că nu este despre voi și nu sunt în întregime eu – este modul în care funcționează creierul meu. Încerc să fiu răbdător cu mine, dar este mai greu atunci când prietenii mei nu sunt cu mine. Îmi pare rău pentru orice neînțelegere care se poate întâmpla, dar vă rog să înțelegeți că nu înseamnă că nu mă străduiesc să fiu un prieten bun.

Există mai multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac pentru voi, prietenii mei, dar cele mai importante lucruri sunt acestea:

Mi-ar plăcea să îmi spuneți dacă simțiți că nu vă înțeleg corect. Nu vă pot spune când am dificultăți de înțelegere, așa că am nevoie să-mi spuneți voi: “Hei, cred că m-ai înțeles greșit.”

Mi-ar plăcea să nu mă tratați ca pe un copil sau să gândiți așa, doar pentru că eu sunt autist, am nevoie de ajutor constant. Pot să-mi trăiesc viața pe cont propriu. Da, există unele lucruri pentru care am nevoie de ajutor, dar nu am nevoie de supraveghere permanentă. Fiind autist nu înseamnă că sunt un copil. Am 23 de ani, așa că vă rog să mă tratați ca atare.

Dar, cel mai important, atunci când lucrurile devin dificile, vă rog să aveți răbdare. Știu că lucrurile pot fi dificile, iar eu nu mă aștept ca voi să fiți perfecți, dar vă rog să încercați să aveți răbdare cu mine. Știu că poate fi frustrant; este frustrant pentru mine, de asemenea!

Fiind autist face parte din cine sunt eu. Nu este o „boală” și nu trebuie să fiu „vindecat.” Da, lucrurile pot fi dificile, dar nu aș schimba asta pentru nimic. Am doar nevoie de prieteni răbdători și înțelegători cu mine.

Noi oamenii cu autism avem nevoie doar de o societate în care putem fi noi înșine – și asta începe cu voi, prietenii mei.

Cu sinceritate,
Prietenul vostru autist”

„A Letter From Your Autistic Friend” by Arianna Nyswonger, găsită în

https://themighty.com/…/08/a-letter-from-your-autistic-fri…/

Repere psihoterapeutice – fericirea în cuplu

Fericirea din momentul acum poate consolida relația de cuplu, dar partenerii au nevoie să construiască conștient nenumărate momente acum de fericire în doi pentru ca ei să continue să se simtă împliniți împreună.

♥ ♥ ♥

Daniela Dumitru