Stadiile evoluției relației de cuplu

„Deşi în multe privinţe o relaţie între un bărbat şi o femeie este o combinaţie irepetabilă, ei făcând împreună un chimism aparte, există totuşi şi lucruri care se dovedesc în mare parte valabile pentru toată varietatea nesfârşită a cuplurilor: stadiile pe care le străbate un cuplu de la întâlnirea celor doi până la maturarea cuplului.

Nu toate cuplurile străbat acest drum în mod similar, unele zăbovesc mai mult într-un stadiu, altele încearcă să rămână într-un anume stadiu, sunt cupluri care trec contorsionat prin unele stadii şi altele care se destramă pe parcurs, incapabile să accepte cerinţele unui anume stadiu sau obosesc să meargă mai departe.

O asemenea abordare a relaţiei de cuplu într-o perspectivă de evoluție stadială, deşi este doar o încercare de formalizare a dezvoltării unui cuplu de la „tinereţe până la bătrâneţe”, totuşi reuşeşte să prindă esenţa dinamicii de cuplu.

1. Stadiul de simbioză

Este stadiul de naştere a cuplului, în care pe primul plan sunt dragostea, emoţiile generate de întâlnire și încercarea de permanentizare a relației. Scopul acestei faze este ataşamentul, partenerii doresc să rămână aşa „până la moarte”. Există un grad mare de pasiune şi partenerii se dăruiesc unul altuia, se contopesc într-o încercare de a „fuziona”. Ei au acum o anumită miopie: asemănările sunt exagerate, iar deosebirile sunt ignorate, nici unul din ei nu apare aici egoist sau insensibil.

Fiecare partener furnizează celuilalt ceea ce el/ea aşteaptă şi de aceea în această fază nu sunt aşteptări sau cerințe, ele sunt împlinite automat, pentru că sunt simple și unice: dragoste, dăruire, uniune, contopire prin abandonarea în celălalt, în încercarea de a forma o unică fiinţă.

Cât durează acest stadiu? Depinde de condiția emoţională a partenerilor, pentru că dragostea „oboseşte”, este consumatoare de energie psihică și fizică, unii ar spune că dragostea dogoreşte, alții că pârjoleşte.

De felul în care se străbate această fază depinde sănătatea şi longevitatea cuplului, pentru că acum apar primele riscuri:
1) primul şi cel mai important este cel al “contopirii”, cu negarea diferenţelor şi a cerinţelor individuale, partenerii putând să ignore interese vitale și să sufere daune care nu mai pot fi reparate, iar ulterior dragostea „până la moarte” se transformă în dezgust și chiar ură;
2) al doilea este constituirea unui sistem numit „ostil – dependent” în care un membru al cuplului este terifiat de posibilul sfârşit al relaţiei şi de aceea el devine mai solicitant, în disperarea de a-l ţine pe celălalt mai strâns; pentru că nu obţine siguranţa de care ar avea nevoie, el/ea exprimă ostilitate şi mânie, iar cuplul străbate perioade de conflict, alternând cu pusee hiperemoţionale şi se fixează într-un cerc vicios al cererii obsesive de dragoste, alternând cu dovezi disperate ale acesteia.

2. Stadiul de diferenţiere

Este momentul când cei doi încep să se „trezească” sau au obosit. Este momentul când întâi unul, apoi celălalt este dat jos de pe piedestal. Fiecare apare acum mai real, mai adevărat, este văzut obiectiv şi diferenţele între cei doi încep să iasă la iveală. De la dorinţa de fuzionare, contopire, acum fiecare începe să se simtă incomodat un pic, doreşte mai mult spaţiu pentru sine însuși şi mai mult timp în folos personal. Acum fiecare începe să-şi arate personalitatea, să stabilească reguli şi graniţe. Ei văd cu mai mare claritate felul cum celălalt este cu adevărat, cum simte, cum reacţionează, cum gândeşte, sesizează diferenţele subtile dintre ei, şi nu mai acceptă să fie două fiinţe trase la indigo.

Si aici, ca în fiecare stadiu, pericolele pândesc la fiecare colţ:
1) se poate ca partenerul/partenerii sa fie deziluzionaţi de sfârșitul „visului” simbiotic sau de concreteţea celuilalt,
2) se poate ca unul să aibă o viteză mai mare în procesul de diferenţiere, în timp ce celălalt să fie încă “somnoros” sau
3) se poate ca repede unul din ei să pună pe masă aspiraţii profesionale sau ambiţii sociale.

3. Stadiul de autonomie

Acum partenerii sunt mai departe unul de celălalt ca niciodată, ei au interese şi relaţii în care celălalt nu este parte. În mod evident fiecare este centrat pe propriile interese şi atenţia lor este mai mult spre lume şi mai putin spre teritoriul intim. Autonomia şi individualismul primează. Partenerii se redescoperă ca indivizi cu personalităţi şi cerinţe specifice, uneori în conflict sau contradicţie cu cerinţele cuplului. Dezvoltarea individuală apare mai importantă ca intimitatea sau grija pentru menţinerea şi dezvoltarea relației.

Distorsiunile care pot să apară în viaţa cuplului în această faza sunt datorate:
1) hiperinflaţiei stimei de sine a unuia din parteneri,
2) egoismului şi mercantilismului;
3) competiţiei dintre parteneri relativ la succes şi recunoaștere socială.

4. Stadiul de reapropiere

Odată ce partenerii, mai mult sau mai puţin, şi-au definit scopurile, mijloacele, şi au descoperit identitatea şi competenţa, ei simt în mod natural nevoia unui spaţiu privilegiat al siguranţei şi protecţiei, al ingrijirii şi repaosului şi partenerii încep să se caute din nou cu dorinţa de a reconstrui intimitatea şi susţinerea emoţională.

Acum devin din nou vulnerabili pentru că sunt emoţionali. Simbioza nu mai este căutată, pentru că au înţeles că nu sunt identici, dar au nevoie de confort, liniște şi tandreţe. Se negociază spontan un nou echilibru între nevoia de independenţă şi nevoia de intimitate. Acum există o singură problemă, egală pentru fiecare din parteneri: cât de sensibilă este graniţa dintre „eu” şi „noi” şi cum ea se stabilește şi respectă.

5. Stadiul de interdependenţa mutuală

Acest stadiu aduce cuplul la maturitate, pentru că acum se stabilește cu adevărat echilibrul dintre nevoia de intimitate şi de a fi împreună a partenerilor, cu cerinţele lumii externe şi statutul şi rolul social al fiecăruia. Acest echilibru se obţine mai uşor sau mai greu, după încercări şi eșecuri, după veniri şi plecări, în funcţie de capacitatea intelectuală, caracterul şi valorile morale ale partenerilor.

Dacă ei ajung la acest stadiu, ei au ajuns de fapt în faza de constanţă, în care rezilienţa cuplului este cea mai mare şi cuplul reactionează în bloc şi cu eficienţă în fata adversitaţilor şi contrarietăţilor.

Oare dupa câţi ani şi cât zbucium un cuplu ajunge aici, dacă e să ajungă?

Este ca viaţa unui cuplu de păsări călătoare, în funcţie de anotimp: primavara e emoţională, când dragostea e pe primul loc; vara, cu puii şi creșterea lor; bucuria toamnei, cu roadele ei; ca apoi, spre iarnă să zboare împreună, mai strâns, mai determinate ca niciodată să supravieţuiască împreună…”

Un articol scris de d-l Dr. Radu Vrasti, 08 Noiembrie 2008, Kitchener-Wateroo, Ontario, găsit în http://www.vrasti.org

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s