Câtă libertate să oferim copilului?

Care este vârsta potrivită la care să le dăm voie copiilor să traverseze singuri drumurile locale sau să iasă afară fără supravegherea noastră, a unei bone, a bunicilor sau a cuiva de încredere, fie la cumpărături sau la cinema? Când să folosească transportul în comun sau să iasă seara cu prietenii?

Acestea sunt întrebări care ne frământă mai ales atunci când copiii încep să meargă la școală sau se apropie de vârsta adolescenţei.

Majoritatea părinților permit copiilor lor care au împlinit 8-9 ani să traverseze singuri drumurile locale, celor cu vârste de peste 11-12 ani, să iasă afară la cumpărături sau la cinema cu prietenii sau cu un frate mai mare și să folosească pe timpul zilei transportul în comun, iar celor de peste 15-16 ani, să iasă seara cu prietenii.

Desigur, vârsta nu este singurul element de care să ținem cont când este vorba despre cât de mult să le permitem copiilor noștri.

Zona în care locuim, nivelul de maturitate al copilului, când, unde și cu cine vrea să iasă copilul, problemele legate de trafic, toate au rolul lor.

Relația dintre temerile părinților și dezvoltarea fizică, psihică şi socială a copilului.

Uneori teama de accidente, de trafic, teama de infracţiuni şi şicane, teama că fiii și fiicele noastre ar fi influențați negativ de grup, sau că ar putea fi răpiţi sau abuzați sexual, sunt argumentele principale ale părinților pentru o supraveghere permanentă a copiilor lor în defavoarea acordării libertății adecvate vârstei acestora.

Deși nu neg aceste riscuri, este cu mult mai benefic să încurajăm copiii să iasă afară cu prietenii, să se joace în aer liber, decât să rămână în casă din teama părinților de eventualele pericole.

Este de preferat să ne învățăm copiii cum să facă față riscului și provocărilor la care pot fi expuși atunci când noi, părinții, nu suntem cu ei și să-i lăsăm liberi să exploreze lumea împreună cu prietenii lor. Este de preferat să ne creștem copiii într-o atmosferă de încredere în sine și în lumea înconjurătoare mai degrabă decât să îi ferim excesiv de eventualele pericole, din teama de a nu li se întâmpla ceva rău.

În cazul supra-protecției din partea părinților / îngrijitorilor, omitem tocmai a ne pregăti copiii să facă față cerințelor inerente ale vieții.

Indiferent că ne place sau nu, imprevizibilul face parte din viață.

Chiar dacă suntem îngrijorați până ne vedem copiii acasă, este important să ne concentrăm pe rolul major al libertății oferite copilului în dezvoltarea lui fizică, psihică şi socială.

Când adolescentul se întoarce seara târziu acasă, iar mama îi spune dimineața: „Am fost foarte neliniștită, mai ales că ai fost cu gașca aia de băieții cu care tot ieși, mi-am făcut multe griji.”, ea îi transmite neliniștea sa fiului ei, chiar și într-un mod neintenționat. Copilul poate alege să se apere de această stare de neliniște opunându-se mamei sau fiind ironic, iar părintele resimte această atitudine ca pe o agresiune și din acest motiv relația între cei doi are de suferit.

Adolescentul ar putea să răspundă mamei sale diferit și anume să o întrebe: „Și ce ai făcut pentru grija ta, mamă?” În fond neliniștea aparține părintelui, nu copilului, și lucrul acesta e important să fie clarificat între ei. Relația lor are cu siguranță de câștigat în acest mod.

De fapt, iată un sfat bun pentru toți copiii:

„Lăsați-i pe părinții voștri să se ocupe de neliniștea lor, este problema lor și nicidecum problema voastră!”

Repere utile părinților pentru a face față temerilor.

Pentru părinţii excesiv de grijulii, amintesc aici câteva repere utile pentru a face față temerilor:

– să vă încredeți în instinctele dumneavoastră şi în faptul că vă cunoașteți propriul copil, că îi cunoașteți prietenii, precum şi adulţii în compania cărora se poate afla;

– să rețineți că este foarte bine să stabiliți reguli clare și să urmăriți ca, odată stabilite, acestea să fie respectate de toate părțile implicate și, de asemenea, că toţi copiii vor și au nevoie ca părinţii lor să le stabilească limite stricte legate de ce pot şi ce nu pot să facă;

– să nu pierdeți din vedere să discutați şi cu alţi părinţi, în afara discuţiilor cu propriul copil, pentru a evita eventualele dispute cu copilul dumneavoastră despre ceea ce „toţi ceilalţi” au voie să facă și el nu;

– să vă asigurați întotdeauna că ştiți unde se află copilul dumneavoastră şi cum poate să ajungă acasă;

– să aveți în vedere că posibilitatea ca fiul sau fiica dumneavoastră să păţească ceva sunt foarte reduse și astfel să nu pierdeți măsura în privinţa calculării riscurilor;

– să revizuiți periodic regulile impuse copilului dumneavoastră având în vedere că limitele stabilite pentru copilul de 8 ani nu mai sunt potrivite pentru tânărul adolescent.

Copiii ştiu ce să facă în situaţiile de urgență?

Atunci când decidem să-i lăsăm copilului mai multă libertate sau să-i permitem tânărului adolescent să rămână seara mai mult cu prietenii săi, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nouă și copiilor noștri este: „Ei ştiu ce să facă în situaţiile de urgență?”

Chiar şi adolescenţii au nevoie de anumite măsuri de prevedere, cum ar fi:

– lăsarea unui număr de telefon la care părinții pot fi găsiți,

– lăsarea unui număr de telefon de rezervă al unui prieten, vecin sau bunic.

De asemenea sunt o serie de lucruri rezonabile pe care copilul le poate face dacă se rătăcește în parc, pe străzi sau într-un supermagazin sau în cazul în care o persoană străină încearcă să-l atragă într-o maşină. Rămân desigur valabile îndemnurile de a nu răspunde la uşă după lăsarea întunericului sau să nu spună la telefon că sunt singuri acasă.

Mai mult, comunicați cu copilul și că:

– este în regulă să fie îmbrăţişat şi sărutat de persoanele care îi plac, dar lucrurile acestea nu trebuie ţinute secrete. Nici un adult nu ar avea de ce să-i ceară să păstreze secretul în privinţa unui sărut sau a unei îmbrăţişări. Dacă cineva încearcă să procedeze astfel, neapărat copilul să spună unui adult în care are încredere;

– corpul lui îi aparţine lui şi numai lui. Dacă cineva încearcă să îl atingă într-un mod care îl deranjează sau îl tulbură, să spună „Nu” şi apoi să spună părinţilor;

– cel mai bine este să nu vorbească cu necunoscuţii când este singur sau cu prietenii. Dacă o persoană necunoscută i se adresează să se facă că nu a auzit şi să meargă mai departe;

– dacă cineva încearcă să-i facă vreun rău sau să îl atingă într-un fel care îl sperie, să o ia la fugă şi să ceară ajutor. Nu e vina lui. Dacă prima persoană căreia îi spune nu îl crede, să continue să le spună altora, până îl va crede cineva;

– nu e nici o ruşine să ţipe dacă cineva încearcă să-i facă vreun rău;

– puteți stabili un cod secret pe care să-l ştiţi numai voi. Dacă ați fi obligaţi vreodată să trimiteți pe cineva care să ia copilul de undeva, îi spuneți persoanei respective care este codul, astfel încât copilul să ştie că poate avea încredere în persoana respectivă.

Invitație la reflecție.

Reușim să acordăm copiilor noștri libertatea adecvată vârstei lor, libertate ce le permite dezvoltarea sănătăți fizice, psihice și sociale ?

Întâlnim obstacole în acest proces?

Cum facem față acestor obstacole ?

*

Autor: Daniela Dumitru, psihoterapeut

Bibliografie:
Eckersleyd, J. (2006). Copilul anxios. Filipeştii de Târg, Prahova: Editura Antet XX Press

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s