Confruntarea cu durerea in procesul de pierdere si doliu, un pas mai aproape in confruntarea cu propria moarte

Sursa: http://www.harrisonshope.com
Sursa: http://www.harrisonshope.com

Motto: „Moartea murmura permanent sub membrana subtire a vietii si exercita o influenta vasta asupra experientei si actelor noastre.” (Yalom, 2012)

Recent mi-am revazut fosti colegi de serviciu, oameni cu care am petrecut timp impreuna mai bine de zece ani, din 1995 – imediat dupa ce am absolvit Academia de Studii Economice – pana in 2007. Despartirea noastra a intervenit ca urmare a restructurarii activitatii institutiei la care lucram. Acest proces de restructurare care a inceput in 2007, imediat dupa privatizarea institutiei, si care este inca in desfasurare, ne-a determinat pe fiecare dintre noi sa luam propriile decizii privind cariera profesionala.

Atunci, in 2007, eu am pierdut locul de munca, o pozitie in ierarhia profesionala, mi-am vazut unele dintre vise naruindu-se si m-am temut ca imi pierd stabilitatea financiara. Desi, ulterior, am ocupat alte pozitii in aceeasi institutie, procesul de restructurare ma afecta de fiecare data si o luam de la inceput.

In timp, am acceptat ca aceasta situatie dificila, de criza existentiala, sa devina o oportunitate de schimbare interioara, un sfarsit si, in acelasi timp, un nou inceput in viata, o moarte si in acelasi timp o ocazie.  

Aceasta decizie de resemnificare a pierderii a fost un pas important in realizarea a numeroase transformari interioare si a evolutiei ulterioare, dar ceea ce condus la vindecarea interioara profunda,  in procesul psihoterapeutic pe care l-am parcurs, a fost constientizarea fiecarei pierderi si confruntarea cu durerea fiecarei pierderi in parte.

Aveam obiceiul sa merg inainte, ignorand-mi pierderile, „fiind puternica” in fata acestora. Ceea ce am facut mai tarziu, dupa ce am ales sa ma formez ca psihoterapeut, si atunci cand am avut destul de multa putere sa o fac, a fost sa ma confrunt cu pierderile si sa le plang, pe rand.

Pe langa pierderile legate de serviciu, in procesul meu terapeutic am descoperit numeroase alte pierderi, pe care le-am plans de asemenea precum: pierderea copilariei si trecerea intr-un stadiu avansat de dezvoltare, inexistenta bunicilor in viata mea, lipsa atentiei si a aprecierilor din partea familiei mele de baza, pierderea adolescentei si a anilor tineretii. Toate sunt pierderi ale fiecaruia dintre noi, dar lipsa unor ritualuri specifice care sa le marcheze, lipsa unui doliu ca in cazul decesului cuiva, ingreuneaza constientizarea pierderii, a lipsei, si plangerea ei. Lucrul terapeutic cu aceste pierderi mi-a permis constientizarea faptului ca fiecare pierdere a insemnat o moarte, nu o moarte fizica, trupeasca, dar o moarte a ceea ce credeam ca sunt, o moarte a acelor aspecte cu care ma identificasem si, mi-a permis sa accept moartea, propria mea neputinta si propria mea finitudine. In aceasta paradigma, moartea nu mai este doar sfarsitul vietii, succedand viata, ci viata si moartea sunt interdependente, existand simultan (Yalom, 2012).

Intr-o viata de om pierderile pot fi numeroase. In aceeasi categorie a pierderilor intra, de asemenea, divortul si relatiile de despartire, esecul in relatii, pierderea unei prietenii, a unui animal de companie, problemele de infertilitate in cuplu, pierderea unei sarcini, pierderea sanatatii, pierderea unor parti ale corpului sau a unor organe, vanzarea casei familiei, pensionarea, retragerea din cariera profesionala, boala cuiva drag sau moartea acestuia.

Pierderea face parte din conditia noastra umana. Experienta doliului, a pierderii, este o experienta personala si individuala ce ne afecteaza diferit. Indiferent de ceea ce pierdem, pentru fiecare din noi, pierderea este dureroasa si cu cat pierderile sunt mai semnificative, cu atat durerea resimtita este mai intensa. Cat de mult suferim, depinde de personalitatea si stilul individual de adaptare, de experienta de viata, de credintele noastre,  de natura pierderii, insa ceea ce traim este unic pentru fiecare.

In procesul pierderii ne putem confrunta cu stari emotionale precum socul si neincrederea, tristetea, vina, furia, frica sau putem sa resimtim pierderea la nivelul somatic. Smith M. & Segal, J. (2013) descriu aceste simptome ce insotesc procesul pierderii, astfel:

Socul si neincrederea – imediat dupa o pierdere, poate fi greu sa acceptam ceea ce s-a intamplat. Putem crede ca pierderea nu s-a intamplat in realitate si sa negam adevarul. Daca cineva drag a murit, s-ar putea sa existe asteptarea ca el sau ea sa apara, chiar daca stim ca el sau ea a murit.

Tristetea – tristetea profunda este probabil simptomul cel mai cunoscut de durere. Este posibil sa avem sentimente de goliciune, disperare, dor sau singuratate profunda. Putem plange, de asemenea, sau ne putem simti instabili emotional.

Vina – am putea regreta sau am putea sa ne simtim vinovati pentru ceea ce am facut sau nu am facut, am spus sau nu am spus. Ne putem simti, de asemenea, vinovati de anumite sentimente (de exemplu, sa avem senzatie de usurare atunci cand persoana a murit dupa o boala indelungata, dificila). Dupa un deces, ne putem simti chiar vinovati pentru ca nu am facut ceva pentru a preveni moartea, chiar daca nu era nimic mai mult ce am fi putut face.

Furia – daca pierderea nu a fost din vina noastra, putem simti manie si resentimente. Chiar daca pierderea nu a fost din vina cuiva, putem sa simtim manie si resentimente. Putem sa simtim nevoia de a da vina pe cineva pentru nedreptatea pe care o resimtim.

Frica – o pierdere semnificativa poate declansa o serie de griji si temeri. Ne putem simti anxiosi, neajutorati sau nesiguri, tematori in a ne confrunta cu viata, cu responsabilitatile pe care le avem.

Simptomele fizice – durerea nu este un proces strict emotional, ea putand implica de multe ori probleme fizice, inclusiv oboseala, greata, imunitate scazuta, pierderea in greutate sau cresterea in greutate, dureri si insomnie.

Vindecarea nu poate fi fortata si nu exista un calendar ” normal ” de doliu. Procesul de doliu are nevoie de timp, caci vindecarea se produce treptat. Unii din noi incepem sa ne simtim mai bine in saptamani sau luni, iar pentru altii, procesul de doliu se masoara in ani. Indiferent insa de experienta personala a pierderii, este necesar sa permitem procesului sa se desfasoare in mod natural.

In vindecare, parcurgem ceea ce psihiatrul Elisabeth Kübler – Ross a introdus sub numele de cele „cinci etape de durere” :

Negarea: „Acest lucru nu mi se poate intampla mie.”

Furie: „Nu este drept!” „De ce mi se intampla asta?”, „Cine este de vina?”

Negocierea: „As da orice sa nu se mi intample asa si pentru asta as face in schimb ….”

Depresia: „Sunt prea trist pentru a face ceva.”

Acceptarea: „Sunt impacat cu ceea ce s-a intamplat. “

Rezolvarea durerilor noastre nu implica in mod obligatoriu trecerea prin toate cele cinci etape, intr-o ordine precisa ca si cum ele ar forma un cadru rigid. „Aceste etape sunt raspunsuri la pierdere pe care multi oameni le au, dar nu exista un raspuns tipic pentru pierderi, deoarece nu exista nici o pierdere tipica. Doliul nostru este la fel de unic precum vietile noastre.” (Kübler – Ross, 1969, citata de Smith & Segal, 2013).

Sa fim tristi, speriati, sa plangem, sunt reactii normale la pierdere si atunci cand plangem nu inseamna ca suntem slabi sau ca ne plangem de mila, ci avem un raspuns normal la tristetea pe care o traim. Nu exista o modalitate corecta sau gresita de a plange si a suferi, dar exista modalitati sanatoase de a face fata durerii, pentru ca, in timp, sa ne vindecam si sa mergem mai departe, vindecati.

Smith M. & Segal, J. (2013) ne propun mai multi factori in vindecarea durerii ca raspuns la pierdere.

Astfel, un factor important este acela de a avea sprijinul altor persoane, fie ca acestea sunt dintre membrii familiei, prieteni, psihologi-psihoterapeuti sau sunt grupuri de sprijin organizate de specialisti in domeniul sanatatii mentale, formate din persoane care au experimentat aceleasi pierderi. Chiar daca nu este confortabil sa vorbim despre cele mai intime sentimente ale noastre, pentru a ne vindeca este important sa le exprimam mai degraba decat sa le mascam, si sa ne confruntam cu ele. Impartasirea pierderii face povara durerii mai usor de dus.

Apeland la grupurile de sprijin si la psihoterapie ne putem gasi timpul de a ne plange durerea, gasind empatie si suport, ne putem intelege emotiile intense pe care le traim, putem constientiza pierderea in intreaga ei dimensiune, la nivel existential, si putem integra toate aceste constientizari in viata noastra. Confruntarea cu durerea pierderilor, pe diferitele paliere ale stadiilor de dezvoltare, in limitele capacitatii noastre de confruntare, ne permite sa integram partile afectate ale eului nostru si ne aduce vindecarea la un nivel profund al fiintei.

Cand trecem printr-o perioada dificila de pierdere, este important ca alaturi de nevoile noastre emotionale sa avem grija si de sanatatea noastra fizica. Cand ne simtim bine fizic, ne simtim mai bine, de asemenea, si din punct de vedere psihic. De aceea e important sa dormim suficient, sa mancam sanatos si sa apelam la exercitii fizice de relaxare. Utilizarea alcoolului sau a drogurilor ne dauneaza mai degraba decat sa ne vindece.

Credinta noastra si activitatile spirituale pe care le consideram relevante pentru noi, cum ar fi rugaciunea, meditatia sau faptul de a merge la biserica, ne pot oferi consolare si pot fi un reazem foarte important in procesul pe care il traversam.

Ne putem exprima sentimentele intr-un mod creativ scriind despre pierderea noastra intr-un jurnal. Putem scrie o scrisoare spunand lucrurile pe care nu le-am spus, putem face un album foto celebrand pierderea, viata persoanei pe care am pierdut-o sau ne putem implica intr-o cauza sau o organizatie care a fost importanta pentru el sau ea. Aniversarile, sarbatorile pot trezi amintiri si sentimente puternice. Daca alegem sa petrecem un eveniment de vacanta sau data aniversara a celui decedat cu alte rude, putem vorbi cu ei din timp cu privire la asteptarile lor, negociind impreuna asupra modului in care vom petrece timpul pentru a onora persoana pierduta.

Desigur, durerile noastre sunt doar ale noastre si nimeni nu poate sa ne spuna cand este timpul sa „mergem mai departe” sau „sa trecem peste asta”. E in regula sa fim suparati, sa tipam la ceruri, sa plangem sau sa nu plangem. Este, de asemenea, bine sa radem, pentru a gasi momente de bucurie si sa mergem mai departe cand suntem pregatiti. Sa ne permitem sa  simtim tot ceea ce simtim, fara jena sau judecata.

Cu trecerea timpului este normal ca emotiile noastre precum socul, neincrederea, vina, tristetea, furia, frica, sa devina mai putin intense si astfel sa putem accepta pierderea si sa putem merge mai departe in viata noastra.

Cand suprimam sentimentele de tristete, furie, frica, vina, nu facem decat sa tinem pierderea ca o rana deschisa care sangereaza si care risca sa nu se vindece.

Teama de a resimti durerea pierderii ne determina in fapt sa evitam sau sa ne ignoram sentimentele si ne impiedica sa infruntam adevarul, insa durerea nerezolvata duce la prelungirea procesului de doliu si poate duce la stari de anxietate, depresie, la abuzul de substante sau la diferite probleme de sanatate.

Pierderile pe care le experimentam, boala, moartea cuiva drag, ne trezesc sentimentul ca existenta noastra ne este amenintata si ne aduc mai aproape de propria moarte. Pierderile noastre inseamna moartea sigurantei noastre, a ceea ce credem ca suntem: munca, prestigiul, statutul, vanitatea, performantele sexuale sau atletice. Suntem convinsi, inca din copilarie si mai apoi la varsta adulta, de propria noastra invulnerabilitate si de caracterul nostru nepieritor, iar teama fata de disparitia personala pare a fi nodul preocuparilor noastre. Aceasta teama ne ataca din toate partile si, in acelasi timp, nu poate fi localizata nicaieri, de aceea pentru a ne lupta impotriva ei deplasam aceasta teama de pe nimic pe „ceva”. Aceasta deplasare ne ajuta pe de o parte, sa evitam lucrul de care ne temem – propria noastra finitudine, iar pe de alta parte, ne permite sa initiem actiuni pentru a ne proteja. De aceea putem sa declaram ca „nu ne este frica de moarte” si sa descoperim ca ne este frica de intuneric, de inaltime, de a merge cu masina sau cu bicicleta, etc.

Si daca privim pierderile noastre ca oportunitati in a ne aduce aminte de propria noastra moarte, de „moartea mea” ?

Suntem fata in fata cu credintele noastre, cu limitele noastre. Avem posibilitatea sa ne transformam interior acceptand ca limitele, imbatranirea, moartea se aplica nu doar lor, ci si mie.

In scopul de a ne vindeca, este benefic sa ne confruntam cu datul existentei noastre. Desi e dureros, pana la urma este vindecator (Yalom, 2012). Constientizarea pierderilor noastre, acceptarea lor, ne aduce mai aproape de constientizarea finitudinii si acceptarea ei, ceea ce poate deveni un catalizator pentru procesul de schimbare personala, pentru a trai in prezentul aici si acum, pentru a ne bucura si a pretui ceea ce avem si a ne dezidentifica de ceea ce credem ca suntem.

P.S. Atmosfera revederii fostilor colegi a fost plina de bucurie, dar am plecat cu sentimentul ca multe lucruri nu au fost spuse, ca ceva ar fi fost de spus, dar parca nu existau cuvinte care sa exprime sentimentele. Din acest motiv azi am ales sa scriu despre pierdere, despre importanta constientizarii acestui proces si despre ce am putea face pentru a ne vindeca.

*

Autor: Daniela Dumitru, psiholog

Bibliografie:

Smith, M. & Segal, J. (iulie 2013). Coping with Grief and Loss. Understanding the Grieving Process. Gasit in http://www.helpguide.org/mental/grief_loss.htm.

Yalom, I. (2012). Psihoterapia Existentiala. Bucuresti: Editura Trei.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s